A fost odata un baiat. Nu era vreun Fat-Frumos, sau vreun Harap-Alb. Era un simplu tanar. Nu avea nimic deosebit. Dar, ii placea sa scrie. Desi nu publicase nimic niciodata, scrisese multe povesti. Totusi, el nu considera ca avea talent. De fapt, ar fi lasat balta aceasta ocupatie daca nu ar fi fost singurul lucru care ii oferea alinare in clipele de indoiala ale vietii sale marunte. El, asa cum ii povestea unui prieten, obisnuia sa si deseneze dar, in ultima vreme, nu isi mai ocupa timpul cu aceasta activitate deoarece nu mai avea inspiratie.
" Ca sa pot desena ceva", spunea el," am nevoie de inspiratie. Vezi tu, eu nu pot desena ceva daca nu pun suflet in el. La fel e si cu scrisul. Aceste mici caricaturi si insemnari sunt doar simple ganduri, nimic important. Dar un lucru frumos nu poate fi realizat fara munca si sentiment. Ceea ce nu pot eu sa mai fac este sa pun sentiment in scrierile si desenele mele. Talent nu stiu sa fi avut vreodata. Ceea ce am avut a fost inspiratia. Iar, acum, sursele inspiratiei mele s-au pierdut, au disparut in negura timpului, purtate departe de dorinte si imprejurari asupra carora eu nu am nicio putere. Daca voi dori sa mai scriu sau sa desenez vreodata, voi avea nevoie de inspiratie. Ceea ce imi lipseste e o muza, sau mai multe." Asa gandea tanarul nostru artist. Insa, el nu se astepta ca cineva sa ii asculte gandurile.
Anii trecura si scriitorul nostru isi pierdu gustul pentru desene si povesti. Il mai apuca uneori nevoia de a schita cate ceva, insa operele sale erau de cele mai multe ori neterminate sau nereusite. Nici macar el nu credea ca va mai putea scrie sau desena ceva vreodata. Asta pana cand, intr-o zi obisnuita, ii iesira in cale patru creaturi ciudate. Poate isi imaginase acest lucru. Poate fusese doar un vis. Ceea ce e important e ca aceste creaturi ii redara pofta de a scrie si a desena. Si asta si facu. Zile si nopti, tanarul nostru scria si desena, desena si scria. Datorita acestor creaturi avu atit de multa inspiratie incat se apuca sa le dea fiecareia cate un nume. Astfel incat, ele acum se numeau "Regina", "Zeita", "Domnisoara" si "Micuta". Si fiecare creatura era diferita de celelalte. Fiecare avea ceva al ei. Regina avea ochii caprui si parul negru ca abanosul. Zeita avea si ea ochii caprui dar parul ei era auriu ca razele soarelui. Domnisoara avea ochii verzi ca smaraldul si parul ca para focului. Mai ramanea doar Micuta, cu parul ei saten si ochii caprui. In numele lor scria tanarul nostru povesti si tot in numele lor desena.
Dar, pe masura ce anii treceau, muzele se departau din ce in ce mai mult. Cu timpul, il parasira toate. Prima care pleca era "Regina". Apoi veni randul "Micutei". Aceasta fu urmata la scurt timp de "Zeita". In final, disparu si "Domnisoara". Atunci, scriitorul nostru se cufunda in intuneric. Povestile sale erau acum lipsite de sentimente. Desenele nu mai aveau nimic special. Gandurile sale erau simple. Poate ca ar fi reusit sa gaseasca alte muze, dar nu ar fi fost la fel. Odata ce inima lui simtise atingerea blanda a celor patru muze, ritmul ei ramase fixat pe ele iar mintea sa nu putea accepta alte muze. Acum ca muzele plecara, inima lui se transforma intr-o piatra rece si inghetata. Si nu parea ca avea sa mai revina vreodata la forma ei de dinainte.
Ajuns la maturitate, scriitorul nostru se conforma vietii cotidiene. Acum chiar nu mai avea nimic deosebit. Facea ce faceau toti ceilalti de varsta sa. Se scula, se ocupa de nevoile si indatoririle zilnice si se culca la loc. Viata sa era o monotonie de indatoriri si nevoi. Si, de fiecare data cand iesea la plimbare si ii vedea pe altii de varsta sa cum se bucurau de afectiunea si compania unei domnisoare, isi amintea ca, cu mult timp in urma, avea si el patru domnisoare asupra carora sa isi indrepte gandurile si atentia. Acum, insa, ele nu mai existau. Asta pana intr-o seara cand, uitandu-se la lumina argintie a lunii pline ce ii batea in fereastra, se simti deodata transportat in alta lume. In acea lume, care era mai mult ca o camera cu pereti intunecati, se reintalni cu cele patru muze ale sale. Acestea incercau cumva sa comunice cu el, sa ii vorbeasca, insa el nu intelegea ce spuneau. Apoi, cand una din ele isi indrepta mana spre pieptul sau, simti cum inima i se dezgheata. Isi dadu imediat seama ca cele patru muze aveau nevoie ca el sa simta din nou, sa se gandeasca iar la ele. Insa, era prea tarziu. Se opri in dreptul fiecaruia si isi ceru scuze deoarece nu mai putea sa le ajute. Mintea si inima sa erau obosite acum. Mana ii tremura iar ochii ii erau incetosati. Nu mai avea nici talent, si nici dorinta de a mai scrie. Reginei ii spuse: " Eu nu iti pot oferi ceea ce cauti. Tu cauti un om puternic, unul care sa iti poata oferi siguranta si o pozitie buna in societate. Eu nu sunt asa. Timpul m-a facut slab. Mintea si mainile mele nu te vor putea ajuta atunci cand vei avea nevoie de mine.". Apoi, se opri in dreptul Zeitei. "Ceea ce cauti tu e un barbat puternic. Cauti un om harnic, instarit si cu sufletul si inima tanara. Eu nu sunt asa. Eu sunt calm, incet, imi place sa ma odihnesc. Nu imi place sa dansez pe cerul noptii ca tie. Nici nu am glasul fermecat al diminetii asa ca tine. Noi nu ne-am potrivi niciodata.". Micutei ii spuse: " Eu stiu ca tu esti in cautarea unui suflet tanar. Stiu ca iti place sa faci din noapte zi. Esti un suflet petrecaret si iti place sa fii activa. Dar, eu nu sunt asa.". Ultima careia ii vorbi fu Domnisoara: " Inima ta imi cere sa o iubesc. Dar, ochii tai ma incurca. Eu ti-as putea oferi dragoste, dar nimic altceva.". Apoi, se trezi. Soarele stralucea pe cer. Glasul pasarilor nu se mai auzea. Era amiaza. Nu isi mai amintea nimic din noaptea precedenta. Si nici nu avea sa mai simta vreodata nevoia de a scrie sau a desena. Era acum un artist lipsit de inspiratie.
